luni, 20 octombrie 2008

Corfu, paradisul verde

În această toamnă, la sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie, am fost în insula Corfu, în staţiunea Acharavi (în nordul insulei). Distanţa parcursă a fost de aproximativ 1400 km şi, cu opririle de rigoare, limitările de viteză impuse, rătăciri pe autostrăzile în construcţie, ploaie şi ceaţă, am reuşit să ajung în 20 de ore la Igoumenitsa, localitatea de unde se ia feribotul spre insulă. Dacă nu ajungeţi până la ora 2 dimineaţa, faceţi nani pe continent, pentru că până dimineaţa nu mai sunt curse de feribot spre Corfu. Cel mai ieftin combustibil l-am gasit în Grecia, şi nu în Bulgaria cum mă aşteptam. Sunt destule benzinării, aşa că nu opriţi la prima, ci studiaţi preţul din mers. La un plin puteţi economisi 10-15€. Dacă nu aveţi o autonomie mare a autoturismului, cumpăraţi leva din ţară. În general este bine să aveţi ceva leva la voi, astfel încât să nu fiţi păcăliţi la rata de schimb.

În portul vechi din Igoumenitsa, ca şi în cel nou, sunt 5-6 case de bilete, dintre care doar una are un tarif mai redus. Oricum ar fi, preţul de transport spre insulă este destul de mare (aproximativ 35 €/autoturism şi 7-8 €/persoană – tariful redus). Distanţa până în capitala Kerkyra (sau Corfu Town) se parcurge în o ora şi 30 min, plăcute ce-i drept, pentru cei care nu au rău de mare, mai ales dacă se merge pe timp de zi. Aveţi două variante de a ajunge pe insulă: Lefkimi, în sudul insulei, variantă pe care am mers eu, sau Corfu Town (de aici am plecat spre continent când am părăsit insula). Am optat pentru Lefkimi pentru că era o distanţă mai mică de parcurs, dar şi din curiozitatea de a vedea din prima insula de la sud la nord (aproximativ 60 km).

Insula Corfu face parte din insulele Ioniene (7 în total) şi este aşezată în nordul grupului, la intrarea Mării Adriatice, spre Albania, care se poate vedea din nordul insulei. Este a doua ca mărime din grup după Kefalonia. Corfu are o suprafaţă de 592 kilometri pătraţi şi o coastă de 216 kilometri. Locuitorii insulei sunt în jur de 100 000 la număr, dintre care 30 000 traiesc în capitală.

Datorită climatului mediteranean temperat şi a nivelului ridicat de ploi din timpul iernii, Corfu are o vegetaţie bogată şi abundentă cu plante salbatice, ceea ce o face să fie una dintre cele mai verzi insule ale Greciei. Corfu este muntoasă, iar în partea central-nordică se află Muntele Pantokrator, cel mai înalt munte, cu o altitudine de 914 metri. În comparaţie cu munţii din România sunt nişte pitici, dar sunt foarte bine exploataţi turistic. Cateva arii plate, câmpii, două lacuri şi câteva râuri completează peisajul frumos, specific Greciei în general, unde este şi mare şi munte, în acelaşi loc.


În ciuda faptului că turismul este extrem de bine dezvoltat, satele au reuşit să îşi păstreze autenticitatea şi culorile locale, probabil tot în scop turistic. Economia insulei este în principal bazată pe turism, dar agricultura încă reprezintă ceva – localnicii încă produc ulei de măsline şi vinuri de înaltă calitate în satele de munte (bănuiesc că sunt foarte bune, eu unul nu mă prea pricep, dar având în vedere că vinurile din Italia şi uleiul de măsline italian erau mai ieftine decât cele locale, aceasta este concluzia logică pe care o pot trage).

O băutură corfiotă tradiţională este un lichior din fructe (portocale sau lămâi) numit Koum-Kouat. Se găseşte în toate magazinele şi 500 ml costă aprox. 5-6€. De asemenea se cultivă legume şi fructe. Aici am mâncat cei mai buni struguri. Există mai multe soiuri de struguri albi şi roşii, unii foarte dulci, alţii foarte mari (bobul este aproape cât o nucă), dar favoriţii mei erau nişte struguri albi, care nu aveau sâmburi şi erau foarte aromaţi şi dulci. Un kg era aproximativ 2,5€.

În general preţurile la alimente sunt dintre cele mai mari. Poate doar în Franţa şi Marea Britanie să fie acelaşi nivel de preţuri. Şi să nu credeţi că vorbesc de preţurile din zonele turistice, vorbesc de preţurile din supermarket-uri şi hypermarket-uri (apropo, în Corfu şi în Grecia am văzut Carrefour pe câteva etaje, deci spaţiul este dezvoltat pe verticală şi nu pe orizontală... ca în alte părţi).

Preţuri informative ale câtorva produse:
  • Lămâi– 2,3–2,7€/kg, dar practic lămăile îţi cădeau în cap...n-am înţeles de unde acest preţ?!
  • Portocale - 2,5-3€/kg – la fel...!?
  • Struguri – 2–3,5€/kg...la fel !?
  • Legume – oricare dintre legume sunt în general cu 100% mai scumpe decât media din România
  • Sucuri şi băuturi alcoolice – cu 50% mai mult decât în România
Restaurant (taverne):

  • Swordfish – 8-14€ (un platou pe care este adusă o bucată destul de mare de peşte-spadă, garnitură de legume, orez, lămâie, cartofi prăjiţi sau nature).
  • Fructe de mare (un platou pentru 2 persoane pe care sunt aduse scoici, creveţi, calamari, caracatiţă şi alte drăcii care îmi scapă acum, cu garnitură de legume şi cartofi prăjiţi) – 20€. Este a treia sau a patra oară când manânc şi nu pot spune că mor de plăcere. Probabil că neavând un gust atât de rafinat, fiind mai “de la ţară”... aşa îmi explic lipsa de apetit în faţa acestei mâncări de "fiţe" după părerea mea.
  • Tzatziki – 5-6€ porţia. Comandaţi şi pita şi cereţi să fie caldă. O lipie tradiţională foarte bună; unii o dau în preţ, alţii o taxează separat.
  • Souvlaki – 8-12€. Pentru cine nu ştie sunt nişte frigărui din porc, vită sau pui cu legume. Bune, dar nu au nimic deosebit, după părerea mea. Sigur, carnea este marinată într-un sos de vin cu ulei de măsline şi condimente, dar chiar şi aşa...
  • Giros – 5-7€. Este o şaorma tradiţională, dar parcă mai bună... sau mi-a fost mie foame?
  • Mousaka – 8-10€. Bună, dar destul de scumpă după părerea mea.
  • Vin – depinde de soi şi cantitate – de la 3€ un pahar – sper că este bun... eu nu mă omor cu băutura.
  • Breakfast englezesc – de la 3-6€ (ouă cu bacon, salată, toast, brânză, ceai sau cafea). Este o alternativă bună pentru cei care nu au optat să fie "legaţi" de restaurantul vreunui hotel.
Atenţie! Dacă vi se aduce ceva la masă "din partea casei", până vine comanda (tzatziki, cremă de măsline, salată de orice fel), puteţi să fii siguri că o veţi regăsi pe nota de plată... Adevărat ce se spune: fereşte-te de darurile grecilor!

Alte produse sau servicii:
  • Prosop de plajă mare – 5-7€.
  • Tricouri, pantaloni scurţi – 7-20€ (destul de multe imitaţii),
  • Papuci de intrat în apă şi de mers pe plajă - 7-10€ perechea – deoarece sunt zone de plajă sau ţărm cu pietre recomand să purtaţi astfel de papuci, pentru a nu vă răni. Sunt mai degrabă ca nişte tenişi.
  • Produse pe bază de ulei de măsline (săpunuri, creme, şampon, gel de duş etc.) – de la 2 la 35€. Aproximativ aceleaşi preţuri ca în România.
  • Şezlong de închiriat – 2-3€/zi, în funcţie de plajă.
  • ATV de închiriat – 25-40€/zi + benzină (4-5 l/100 km), în funcţie de putere şi model. Asigurare inclusă doar pentru izbiri, ciocniri cu alte corpuri aflate în mişcare. Se poate conduce şi cu permis categoria B.
  • Motocicletă de închiriat – 30-40€/zi + benzină (5-6 l/100 km), în funcţie de putere şi model. Asigurare inclusă doar pentru izbiri, ciocniri cu alte corpuri aflate în mişcare. Trebuie să aveţi permis categoria A.
  • Barcă cu motor de închiriat – 50€/2 ore + benzină (8-10 l/2 ore). Asigurare inclusă. Nu e nevoie de permis de conducere, doar de puţin curaj şi condiţii atmosferice prielnice. A fost prima oară când am condus o barcă cu motor. Se face un instructaj scurt (ţi se dă un telefon mobil, veste de salvare, ţi se arată comenzile bărcii, care sunt limitele de coastă între care te poţi plimba şi alte câteva sfaturi utile... printre care menţiunea că în caz de naufragiu, căpitanul este ultimul care părăseşte ambarcaţiunea, după ce a salvat copiii şi femeile... dacă nu sunt copii, ar fi bine să înceapă să-i facă).

Marea este sărată şi foarte limpede, culoarea schimbându-se în funcţie de lumina soarelui. În general un albastru deschis, cu o vizibilitate de până la 2,5 m adâncime în unele locuri. Salinitatea nu este la fel de crescută ca cea din Marea Roşie, nici pe departe ca cea din Marea Moartă, dar se apropie de Mediterană.

Fauna marină este relativ bogată, dar nu se compară cu Marea Roşie, care este cea mai bogată din acest punct de vedere. Destul de greu vezi peşti în aceste ape ale Mării Ioniene. Câteva zile am fost obsedat de ideea prinderii măcar a unui octopus (caracatiţă), dar oricâte eforturi am făcut, totul a fost zadarnic. Am văzut însă că localnicii aveau mult mai mult noroc: era unul care prindea zilnic 3-4 pentru restaurantul la care lucra. Fie erau octopuşii sinucigaşi, fie se cunoştea cu octopuşii şi era "pe mână" cu ei: le dadea drumul după ce plecam eu şi îi prindea a doua zi din nou, în ciuda mea... Dumnezeu ştie, că eu n-am prins niciunul.

Foarte interesant, dacă mergeţi prin satele lor aveţi posibilitatea să vedeţi "păduri" întregi de măslini (de departe cel mai reprezentativ pom şi cel mai des întâlnit), dar veţi găsi pe marginea drumului lămâi, mandarini şi smochini. În perioada septembrie-octombrie lămâile erau verzi-găbui (probabil urmau a se coace), dar mulţi smochini erau copţi. Recunosc că până atunci n-am mâncat smochine proaspete, ci doar uscate. Pot spune acum că cele proaspete sunt mult mai bune şi au altă formă (seamănă cu o prună rotundă, numai că textura pulpei aduce mai mult cu zmeura şi căpşunile, gustul fiind dulce-acrişor şi foarte aromat – pentru cine nu ştie, am încercat să descriu în cuvinte). Am cules smochine direct din pomii de pe marginea drumului (că aşa sunt românii), fără să zică cineva ceva... din câte am văzut se stafideau în pomi fără a fi culese, iar de cumpărat nu am văzut decât pe continent.

Deşi cea mai cunoscută staţiune este Sidari (iar mare parte din această popularitate cred că i se datorează marketing-ului), alte două staţiuni m-au încântat mai mult: Kassiopi şi Paleokastritsa.

Sigur, Sidari este celebră, are viaţă de noapte, cu străduţe aglomerate de magazine şi taverne, are o forfotă continuă, dar nesupărătoare şi are Canal d'Amour (în apa mării se găsesc numeroase stânci din argilă, care creează mici peninsule). De asemenea marea a sculptat în stâncile înalte şi a făcut diferite forme, ori mici golfuleţe în care poţi face plajă. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele "cărărui" care te plimbă în susul şi în josul stâncilor pentru a vedea privelişti deosebite.

Conform mitologiei locale doi tineri s-au intalnit pe peninsula unde exista un tunel de 100 m. Aici s-au îndrăgostit şi s-au căsătorit dupa ceva timp (de aici şi numele de "canalul dragostei").


KassiopiŞi cu toate acestea mie mi se pare că alte două staţiuni au cel puţin acelaşi potenţial. De exemplu Kassiopi este o staţiune aflată la aproximativ 25 km de Sidari, pe partea estică a insulei. Are străduţe cu sens unic, cu magazine strânse unul în altul, cu taverne pe malul mării, desfăşurate de-a lungul micului port în care peştii înoată în voie şi aşteaptă mila "petrecăreţilor" de la masă... Căci Kassiopi pare a fi un mic port în care se strâng, mai ales seara, bărcile cu motor "epuizate" de efortul de peste zi, dar şi turiştii dornici de a petrece în stil grecesc. Pe mine unul m-a încântat cum o staţiune relativ mică, poate crea un asemenea farmec şi o asemenea plăcere de a o vizita.

O a doua staţiune fermecătoare este Paleokastritsa. În afară de faptul că numai drumul până acolo este plin de aventură, în sensul în care eu am vizitat-o pe ATV, iar traseul Rucăr-Bran este "mic copil" în comparaţie cu drumul pe care trebuie mers, odată ajuns ai în faţă una dintre cele mai frumoase plaje, după părerea mea, una străjuită de stânci şi cu o apă de un albastru idilic. Păcat că plaja este atât de mică, dar probabil de aici frumuseţea şi şarmul acestui loc.

Eu am stat în Acharavi, o staţiune pentru care nu pot spune că am făcut o pasiune, dar destul de mare pentru a te putea plimba, vizita magazine şi cred că o staţiune destul de importantă atâta timp cât au construit Aqua Park (pe care nu l-am vizitat). Avantajul cel mai important cred că a fost aşezarea geografică a staţiunii: mă aflam cumva la distanţe egale de staţiunile din Est şi cele din Vest, ceea ce mi-a înlesnit alegerea traseelor.

Sfatul meu pentru cei care aleg să viziteze insula ar fi să meargă cu autoturismul, astfel nu se vor plictisi în niciuna dintre zile, în nicio perioadă a zilei. Dacă totuşi “zburaţi”, închiriaţi un ATV, un scuter sau un autoturism şi vizitaţi staţiunile ce vă înconjoară (găsiţi hărţi chiar la cei care vă închiriază). În felul acesta veţi vedea mai multe peisaje, veţi cunoaşte mai multe despre acele locuri.

Alte localităţi pe care le-am văzut sunt: Roda, Arilas, Afionas, Agios Georgeos, Kontokali, Gouvia, Ipsos, Pyrgi, Dassia, Nisaki, Agios Stefanos... poate şi altele. În general am vizitat partea de nord a insulei, sudul mi s-a părut sărăcăcios şi neinteresant.

Alături de aceste localităţi-staţiuni, nu uitaţi să vizitaţi capitala, Kerkira ori Corfu Town. Există o zonă veche a oraşului, în care străduţele nu au mai mult de 3 m lăţime, iar pe stânga şi drepta găseşti magazine şi magazinaşe cu tot ce îţi trece sau nu prin cap (aur, argint, îmbrăcăminte, încălţăminte, ceasuri, articole sportive sau de plajă, mâncare, fructe, băuturi alcoolice sau non, suveniruri diverse etc. ). Această zonă mi s-a părut încântătoare şi nu ştii cum trec 6 ore rătăcind pe acele străduţe.

Desigur, există şi “zona zero”, în care magazine ca Mark&Spencer ori altele dedicate firmelor şi mărcilor cu pretenţii pot fi vizitate. "Vizitate" - acesta a fost cuvântul de ordine în astfel de magazine, pentru că nu reuşeam să citesc preţul de pe etichete. Eu mai mult de două cifre nu am învăţat să citesc...

În ceea ce priveşte locuitorii m-au uimit două lucruri:
1. Nu ştiu să fi văzut pe careva supărat, încruntat, amărât... dimpotrivă, mi s-a părut că tot timpul erau... euforici. În magazine erai salutat de cum intrai, până să apuci tu a saluta, la plecare de asemenea. Tipul de la care închiriam "vehicule de călătorie" mi s-a părut că tot timpul era în alte sfere şi aveam emoţii sincere pentru el când încerca să facă proba şi să-mi arate cum funcţionează "maşinuţele". Ce să mai spun de vecinul meu Costas, care era tata lui Bachus. La ce oră se trezea el oare dimineaţa, de era atât de "trotilat" la ora 7:30? Şi-l auzeam: "– Kalispera Nikoooo!" (Bună seara Niko), drept dovadă că el nu mai distingea dimineaţa de seară! Şi aşa stătea în faţa porţii casei sale până seara, până dimineaţa, până am plecat şi mi-am luat la revedere de la el, cu promisiunea că voi reveni.

2. Nu am înţeles de ce atât de mulţi englezi lucrează pentru greci? Cum adică, cei care au refuzat Uniunea Europeană, cei care au un nivel cultural şi economic mai ridicat decât mulţi, au ajuns să lucreze la cea mai săracă ţară din zona euro? Se pare că da! În magazine la vânzare, în faţa tavernelor, "la agăţat" turişti de pe stradă, în serviciile rent-a-car, în vile sau hoteluri la menaj (de exemplu femeia care făcea curat la mine în cameră, ducea gunoiul etc., era englezoaică). În general, treburile cele mai de jos erau făcute de englezi (de neconfundat datorită accentului), care raportau problemele apărute patronilor greci, ce stăteau mai feriţi de ochii publicului. Probabil era înjositor să stai în "front-office" alături de englezi… Acest lucru nu l-am înţeles.

Una dintre explicaţii a încercat să mi-o dea o femeie de vreo 35-37 de ani, care se născuse şi locuise până în urmă cu 5-6 ani în Köln - Germania şi care a ales Corfu ca loc de domiciliu după naşterea celor doi copii. Din ceea ce mi-a spus se pare că Germania nu-i oferea protecţia şi siguranţa de care avea nevoie în creşterea copiilor, nu se mai simţea în siguranţă în ţara ei, din cauza globalizării, a tranzitului de imigranţi şi a manifestărilor violente de la începutul anilor 2000 (acte de huliganism, tulburări sociale, vandalism, sechestrări, pedofilie, proxenetism etc). Mi-a descris în 5 minute o Germanie pe care eu nu am văzut-o aşa, dar nu am încercat să o contrazic, pentru că mintea mea ajunsese să se bucure că locuiesc în România şi cum astfel de momente sunt puţine... Astfel că doamna în cauză a ales să locuiască în Corfu, alături de soţ şi copii. Aici era vânzătoare într-un magazin de bijuterii din aur şi argint. Câştiga la jumătate faţă de salariul din Germania, dar era fericită şi se simţea în siguranţă, ea şi familia ei. Putea să-şi lase copiii nesupravegheaţi mare parte din zi, fără a exista riscul că vor fi molestaţii sau răpiţi. Adevărul este că ea mi-a deschis ochii: într-adevăr, foarte muţi turişti erau cu copii de câţiva anişori care alergau şi se zbenguiau în voie, fără să aibă parte de o supraveghere execesivă.

Se pare că în Corfu infracţionalitatea tinde spre zero, singurele probleme care apar în decursul unui an fiind bătăile între ţăranii din regiune asupra limitelor de hotar. În rest, o trecere pe roşu cu maşina, o tamponare uşoară, lucruri nu foarte violente. Eu cât am stat în Corfu nu am văzut un echipaj de poliţie, dar am văzut camere de luat vederi la toate intersecţiile mari. Din câte am înţeles poliţia este pe străzi tot timpul, dar în civil, amestecându-se prin mulţime.

În ceea ce priveşte vremea se pare că am prins unul dintre cei mai ciudaţi ani, în sensul că din 1999-2000 nu a mai plouat atât de mult la sfârşitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Din ce ştiam eu şi din ce mi s-a spus, aceasta este perioada ideală, dacă nu vrei să te "prăjeşti" sub soarele grecesc. Nu pot spune că a plouat exagerat de mult, dar au fost câteva zile în care fie ploua dimineaţa, iar după-amiaza era senin şi soare, fie invers. Vântul bătea destul de tare, mai ales dimineaţa şi seara, aşa că au fost binevenite hainele mai groase. În fiecare parte rea este şi una bună. În afară de faptul că eram singurul nebun care intra în apă, pe timp de vânt am prins cele mai mari valuri în care am fost vreodată. A fost una dintre cele mai plăcute lucruri să mă arunc în valurile uriaşe de peste 1,5 m înălţime. Temperatura în rest a fost plăcută, variind între 23-32 de grade Celsius.

Referitor la infrastructură (mă refer în general la şosele) pot spune că în Grecia continentală, ca şi în cea insulară se circulă foarte bine. Pe continent sunt şosele şi autostrăzi comparabile cu cele din Germania şi Austria şi încă se construiesc sute de km. Ca o particularitate, aş spune că în zonele de munte de pe insulă, pe cât de bună era şoseaua, pe atât de îngustă era. Probabil că relieful nu le-a permis un drum mai lat sau pur şi simplu din zgârcenie, nu ştiu, dar aşa drumuri înguste nu am văzut. De vreo două ori m-am trezit după o curbă de 120 de grade cu un autocar în faţă, în condiţiile în care drumul nu cred că avea mai mult de 2,5m. În cazuri de acestea, te faci mic (dar cu grijă, că în laterală ai prăpastie) până trece "măgăoaia", şi apoi îţi continui călătoria până la următorul obstacol. Dacă nu sunteţi stăpâni pe volan şi nu aveţi reflexe dintre cele mai bune, mai bine nu şofaţi (mai ales noaptea, pe ploaie sau ceaţă).

Ce vă va uimi când veţi trece de Salonic (sau Tesaloniki cum apare la ei) pe drumul spre Ioanina şi apoi spre Igoumenitsa, sunt tunelurile săpate în munte, parte integrală a autostrăzii. În afară de faptul că sunt multe, aici am văzut cel mai lung tunel, de 4,5 km. Impresionant! Atenţie pentru cei care sunt claustrofobi... 3-4 minute se merge doar prin tunel (limita de viteză este 80km/h).

Că o ţară precum Grecia are drumuri bune nu are de ce să te mire, pe de o parte este normal. Sunt de ceva timp în UE şi au avut timp să acceseze fondurile pentru dezvoltarea infrastructurii. Să zicem! Dar ce m-a impresionat (şi bravo lor!) au fost drumurile din Bulgaria. Nu sunt nici pe departe ca cele din Grecia, nu au cine ştie ce autostrăzi, dar măcar se poate circula civilizat, decent şi cu o viteză constantă de 80-90 km.

Atâta doar: să fiţi atenţi la poliţia bulgară care aşteaptă cea mai mică abatere, cea mai mică depăşire de viteză. Eu am păţit-o! La întoarcere, pe autostrada lor, nu am fost atent că aveam o limitare de viteză de 80 km/h, şi m-au prins cu 118 km/h pe radar, deşi eu sunt convins că am avut peste cu cel puţin încă 10 km/h peste, dar n-am vrut să-i contrazic. Şi aşa situaţia era destul de gravă. Dacă la început am crezut că este pentru prima dată când nu mă ajută faptul că mă descurc în două limbi de circulaţie intrenaţională şi câteva cuvinte în alte 2-3, spre bucuria mea, m-am înşelat. Faptul că am vorbit cu ei când în engleză, când în franceză, puţin în italiană, germană, m-a ajutat enorm, pentru că ei nu înţelegeau decât bulgară.

Prost să fii să nu înţelegi că depăşirea vitezei maxime admise cu peste 30 km/h îţi asigură o lună de suspendare a carnetului (pe care trebuia să-l ridic de la Ambasada Bulgariei din România) şi o amendă de aproximativ 60€ în 48 de ore. Oamenii mi-au arătat şi codul rutier, unde erau cifre, şi mi-au explicat şi prin semne. Nu şi nu... eu nu înţelegeam şi am insistat să plătesc amenda pe loc (dar acest lucru nu se poate, doar la bancă se plăteşte).

După ce i-am obosit bine de atâta vorbit şi au văzut că n-au cu cine să se înţeleagă, s-au lăsat păgubaşi şi m-au lăsat în pace. Ăştia au fost cuminţi în felul lor, mai ales că erau într-un loc special amenajat de către poliţie unde scria mare "Radar". Le-am dat 6 beri Becks pentru că "m-au înţeles". Dar de când am intrat în Bulgaria şi până am ieşit am numărat 9 echipaje de poliţie, şi nu cred că erau toţi foarte înţelegători. Şi cum n-am fost atent, cum am paţit-o.

Ce să zic, Corfu mi se pare un loc liniştit, în care te simţi bine, un loc în care se poate merge în siguranţă cu copiii, un loc în care beneficiezi de mare şi munte în acelaşi timp, un loc în care poţi schimba plaja zilnic, un loc cu multă verdeaţă şi peisaje minunate. Câte ceva puteţi vedea în cele câteva poze ataşate, dar merită să vedeţi personal....

Până data viitoare, numai bine!

Răzvan

sâmbătă, 20 septembrie 2008

Ibiza, dincolo de cluburi

Pentru cei care n-au fost încă acolo, Ibiza înseamnă culoare, vânt, înălţime, libertate, limpezime, zâmbet, soare, ploaie, gânduri, putere, cântec, vrajă, apus.... Toate acestea şi încă multe altele. Sunt atât de multe cuvinte prin care aş putea să descriu cum a fost, dar mi-e atât de greu sa le combin, să le aşez armonios unul lângă altul astfel încât să exprime cât mai bine realitatea de acolo. Poate unii dintre voi vor spune că exagerez, mai cu seamă aceia pentru care Ibiza înseamnă în primul rând cluburi şi muzica house. Dar pentru mine nu a însemnat deloc asta. Pentru mine Ibiza a însemnat plimbare, peisaje superbe cu plaje mărginite de stânci, cu apa limpede si calda ca-n filme, râsete şi distracţie, un pic de Sangria şi de Cerveza (prietenii ştiu de ce...), oameni relaxaţi si zâmbitori, o mulţime de şopârle, un apus ca-n vise la Cafe del Mar, soare mult şi o memorabilă baie în Mediterana pe ploaie...

Am ajuns într-o zi de septembrie pe aeroport în Barcelona, unde am schimbat pentru avionul de Ibiza. Aici a urmat o alergătură cumplită, întrucât nu se face practic transfer, prin urmare, trebuie ridicate bagajele şi făcut din nou check-in, ceea ce poate nu ar fi atât de dificil dacă ai şti exact de unde să începi şi unde să ajungi. Am întrebat în nu ştiu câte locuri de unde ne putem ridica bagajele şi unde putem face check-in-ul. De fiecare dată am primit alt raspuns. În final, ne-am descurcat, dar n aş putea spune că a fost o experienţă plăcută. Ajunşi în aeroportul din Ibiza am fost preluaţi de microbuzul hotelului, care nu a fost nici ăsta uşor de găsit, dar din nou, ne-am descurcat.

Odată ajunşi la hotelul Nautico Ebeso am avut o surpriză neplăcută: era deja noapte şi toţi ne doream să ajungem cât mai repede în pat ca să ne odihnim, dar tipul simpatic de la recepţie, tot numai un zâmbet, ne-a spus că pentru două nopţi va trebui să dormim la hotel Maritimo, despre care ne-a asigurat că e echivalent ca şi condiţii de confort cu cel la care aveam rezervarea. Ca răsplata pentru deranjul nostru, după primele două seri urma ne cazăm (la hotelul unde rezervasem) în camere cu vedere la mare (noi rezervasem şi plătisem camere fără această privelişte). Bun, toate bune şi frumoase, ne-am mutat. Numai că hotelul la care ne-au mutat nu era deloc echivalent din punct de vedere al confortului cu cel la care rezervasem. Camere mici, în baie abia aveam loc sa mă spăl, balconul era într-o fundătură sinistră, pe hol mirosea non-stop a clor, nasol, ce mai!

După cele două seri am revenit în hotelul „nostru”, unde lucrurile au fost ok. Camerele suficient de mari, curate, balcon spre ocean. Un singur lucru m-a mirat: în baie nu exista şampon şi nici foen. Mâncarea a fost ok, aveam demipensiune şi nu mă pot plânge. Destul de multe fructe şi la micul dejun şi la cină, plus câteva feluri de mâncare din care aveai ce alege.

Ca să ne plimbăm dintr-un loc în altul pe insulă am închiriat o maşină, pe care o rezervasem din România, ceea ce vă sfătuiesc să faceţi, întrucât preţul este cam cu 50% mai mic decât dacă mergi să faci rezervarea acolo. Noi ne-am plimbat cu un Renault Espace pentru care am plătit la închiriat aproximativ 190 euro (3 familii, 6 zile) plus completarea unui plin de combustibil, care ne-a mai costat încă vreo 45 Euro. În felul ăsta am reuşit să vedem mai multe locuri minunate: San Mateo, Santa Eulalia, San Juan, San Miguel, Santa Agnes, San Antonio, San Jose. Din păcate maşina a cauzat şi un mic incident mai puţin plăcut: am parcat neregulamentar şi am luat imediat amendă. Apoi am învăţat regulile casei: unde găsiţi trasate dungi galbene înseamnă că nu trebuie să parcaţi niciodată, acolo unde vedeţi dungile albastre scoateţi tichet de la aparatele din vecinătate şi lăsaţi-l în faţă, la parbriz pentru a fi uşor vizibil, iar acolo unde sunt dungi albe puteţi parca oricând pentru că e gratis.

Într-una din zile am luat un vas, către insula Formentera. Chiar dacă o să vă pară stupid, pe vas m-am "împotrivit" vântului precum o face Kate Winslet în Titanic. Di Caprio nu era acolo, dar am avut o sublimă senzaţie de libertate. Pe insulă, la Far, am avut impresia că am ajuns la capătul lumii. Acolo totul se termina brusc şi începe nesfârşită apa. Marea. Albastră şi mare. Marea. E adevărat că mai există un motiv care ar putea să atragă unii dintre voi pe Formentera: adepţii nudismului vor descoperi că plajele insulei sunt pe gustul lor 

Pe plaja din golful Cala d’Hort, de unde puteţi admira Es Vedra, (o stâncă de 400 metri înălţîme, ce iese din mare, considerată de mulţi simbolul insulei), am avut impresia că sunt într-una din acele cărţi poştale pe care le cumperi pentru că îţi plac foarte mult cum arată, dar ai convingerea fie că locul acela e ireal, fie că nu vei ajunge acolo niciodată.

În San Mateo am participat la sărbătorirea sfântului cu acelaşi nume. Am asistat la o serbare religioasă îmbinată cu dansuri tradiţionale foarte frumoase. Totul a inceput cu venirea fanfarei , după care a urmat slujbă în biserică, iar la final toţi cei din biserică (preoţi, autorităţi, localnici) au facut un „tur” al localităţii purtând pe braţe statuetele ce reprezentau sfinţii (Sf. Matei, Fecioara si Pruncul Isus). La final, dansuri populare şi din nou fanfara, urmate de o paradă a motocicliştilor (motociclete vechi, din timpul războiului). Un lucru m-a impresionat foarte tare: eleganţa ţinutei localnicilor şi mândria sinceră cu care au participat la această serbare.

În peştera Can Marca totul e atât de simplu, dar atât de frumos. O peşteră mică pe care localnicii au făcut-o "mare" prin multă străduinţă şi muncă. Puteţi vedea un impresionant joc de lumini şi muzică la cascada care acum este alimentată artificial cu apă, prin grija administratorilor peşterii, întrucât, din cauza secetei, condiţiile naturale de odinioară nu mai sunt aceleaşi în prezent.

Mâncărurile din Ibiza sunt cel mai des bazate pe fructe de mare şi peşte de tot felul, între care la loc de cinste stă tradiţionala Paella cu fructe de mare, din care a mâncat doar soţul meu, aşa că, din păcate nu vă pot împărtăşi decât părerea lui: i-a plăcut foarte mult. Cât despre alte mâncăruri tradiţionale pe care le-au servit acolo, n-aş putea să mă laud că am învăţat cum se numeau, dar erau ceva gen caltaboş, lebăr, cârnaţi, mai grase şi mai grele un pic. Pe mine nu m-au prea încântat.
Am descoperit şi un restaurant românesc, Transilvania, unde chiar şi ospătarii erau români, şi de unde, în buna noastră tradiţie, ne-am ridicat de la masă mai graşi cu cel puţin 3 kg.

Cât despre băutură, evident găsiţi orice. De la bere (cerveza), cea mai bună fiind San Miguel (după părerea mea), până la vinuri (care sunt fie foarte dulci, fie foarte seci) şi până la băuturi alcoolice tari – cum este Hierbas, care este o chestie mentolata si destul de dulce. Astea-s cele tradiţionale, dar se subînţelege că găsiţi toată gama de băuturi la care v-aţi aştepta. A, si să nu uităm Sangria!

Să nu uit să vă spun o mică ciudăţenie care v-ar putea surprinde: la ei se oferă şi se pun pe masă flori în număr par. De exemplu, am fost la Sărbătoarea Turistei, pe plaja San Vincente, unde, pe lângă mâncarea şi băutura tradiţională oferită gratis, au mai oferit câte două garoafe fiecărei turiste care trecea pe acolo. Prima dată, am rămas uimită că dădeau două flori în loc de trei. Apoi, am băgat de seamă că şi pe mesele de la restaurante erau două flori în vaze, nu trei.

Bun. Să ne întoarcem acum la cetatea veche a oraşului Dalt Vila, capitala Ibizei, sau Vila d’Eivissa cum se numeşte în catalană. Dacă aveţi ocazia, nu o rataţi. E comparabilă cu Sighişoara noastră, dar mult, mult mai mare şi beneficiind de nişte privelişti impresionante.

Dacă aveţi timp mergeţi şi la Hippy Market. E un fel de bâlci, dar ceva mai mare şi cu lucruri ceva mai de calitate decât în bâlciurile de la noi sau din alte părţi, cel puţin cele pe care le-am văzut eu până acum. Sunt multe chestii făcute manual, unele la preţuri rezonabile, altele mai scumpe, dar merită să pierdeţi un ceas-două.

A, să nu uit de homosexuali. E plin. Sunt peste tot, doi câte doi. Când remarcam şi eu un tip mai drăguţ, observam că el se uita după soţul meu. Glumesc!

Ca să nu îi dezamăgesc complet pe cei ce apreciază cluburile din Ibiza, am să mărturisesc că am fost într-un club: Amnesia. A fost o singură seară şi, e drept, nu am stat mai mult de două ore. Şi nu-mi pare deloc rău. Nici că am fost, nici că am plecat destul de repede. Pe de o parte trebuia să aflu care e faimoasa atmosferă a cluburilor de acolo. Pe de altă parte aveam nevoie de odihnă pentru a putea exploata la maxim orele din timpul zilei. În două vorbe atmosfera din club nu m-a impresionat. Muzica era evident numai house, o doză de bere la 0.33 costa 10 Euro, fum, lumini, nebunii, dar nimic special. Singura chestie impresionantă, să zicem, a fost aparatura de care dispuneau. Nu vă pot da nume, tot ce pot spune este că se auzea trăsnet şi că aveau o tonă de aparate pe acolo.

Revenind puţin la lucruri serioase, ce m-a frapat foarte tare la Ibiza au fost localnicii. Oamenii zâmbesc aproape tot timpul, par să nu aibă griji si nemulţumiri, deşi probabil că nu sunt ocoliţi de necazuri. Oamenii muncesc cu plăcere (de pildă femeile care lucrau la minimarket-ul de unde am cumpărat diverse, erau tot timpul un zâmbet), sunt atenţi şi drăguţi cu cei din jurul lor. Respectă cu stricteţe regulile: de circulaţie, de curăţenie, de bun simţ, etc.

În fine, toată frumuseţea de acolo şi toate sentimentele trăite din această frumuseţe ne-au făcut să uităm că timpul a fost prea scurt, iar în ultimele două zile a cam plouat şi că avionul la plecare a avut întârziere. Una peste alta, lăsând la o parte chestiile mai puţin plăcute, pot spune cu mâna pe inimă că Ibiza e un loc ce merită văzut, ascultat, trăit.

Corina

marți, 20 mai 2008

Sharm el Sheikh, unde marea sărută Egiptul

În primăvara lui 2008 am fost în Egipt, într-o vacanţă de două săptămâni, în extrasezon (am plecat pe 20 aprilie şi m-am întors pe 5 mai). Iată-mă înapoi, gata să vă istorisesc câte ceva despre această experienţă. Vreau încă de la început să menţionez că tot ceea ce veţi citi sunt doar părerile mele şi nu am pretenţia că în cele 14 zile am reuşit să cunosc pe de-a intregul această ţară şi poporul ei. De asemenea este foarte posibil ca unii dintre voi, care aţi fost în Egipt, să aveţi alte păreri despre unele subiecte pe care le voi povesti sau să aveţi informaţii suplimentare – este cu atât mai bine dacă le veţi împărtăşi în comentariile la aceste rânduri.

Egiptul este republică din 18 iunie 1953. Hosni Mubarak este preşedintele republicii din octombrie 1981, urmându-i în funcţie lui Anwar Sadat. Mubarak este în prezent la al cincilea mandat în fruntea ţării. Este liderul Partidului Naţional Democrat, în prezent la putere. Sincer, nu cred că mai prinde un nou mandat. În momentul vizitei mele în Egipt erau ceva probleme, destul de serioase, mergând până la manifestări de stradă. În unele părţi lumea se bate pentru o pâine... şi nu vorbesc la modul figurat.

Populaţia este în majoritate de religie musulmană (este o ţară arabă, chiar dacă localizarea geografică o situează în Africa). Toate influenţele sunt de natură arabă: mâncare, obiceiuri, cultură, scris etc. Nu am găsit nimic acolo care să mă ducă cu gândul la Africa. Acelaşi statut îl au şi ţări precum Tunisia, Algeria, Maroc şi Libia. Cu titlu de excepţie există şi creştini şi probabil şi alte culte religioase.

Ţara are o istorie bogată despre care nu mai are rost să vorbesc pentru că este arhicunoscută. Faraoni, piramide, Nil, rezervaţii naturale, muzee unice, papirus, hieroglife, alfabet egiptean – sunt doar câteva cuvinte care duc pe oricine cu gândul la Egipt. Ceea ce poate nu se ştie este că economia Egiptului este bazată în proporţie de 70% pe turism. Mai au câteva industrii, gen extracţie, pielărie, confecţii (foarte bun bumbacul egiptean - poate printre primele poziţii în lume), construcţii, piscicultură, creşterea animalelor şi agricultură, dar grosul economiei este dat de turism. Au câteva puncte „fierbinţi”, pe care ştiu să le vândă foarte bine, au o infrastructură foarte bună (şosele, autostrăzi, hoteluri) aşa cum nu cred să aibă România nici peste 10 ani (şi eu nu sunt pesimist de felul meu), iar toate acestea se traduc în zeci de milioane de turişti anual şi cu siguranţă sute, miliarde de dolari „pompaţi” indirect în economia lor, care altfel cred că ar fi la pământ.

Despre egipteni pot spune că se aseamănă pe undeva cu românii, în sensul că sunt foarte primitori, glumeţi, foarte comunicativi, într-un cuvânt sunt oameni deschişi cărora le place viaţa. Când am plecat de aici ştiam că Egiptul are undeva aproape de 80 milioane de locuitori, cu un Cairo in care trăiesc aproape 25 de milioane. Când am ajuns acolo am înţeles de la egipteni că în Cairo sunt aproape 28 milioane locuitori (ca să facem o comparaţie, New York are undeva la 21-22 de mil....cel puţin aşa ştiam eu). Deci, câţi sunt oare în Egipt, acum? Oricum, o ţară mare şi ca întindere şi ca populaţie. Din ce ştiu eu, are puţin peste 1 mil de km2, iar aprox 90% este zonă deşertică sau deşert (ca să facem o comparaţie, România care are până în 240 000 km2, intră de 4 ori în Egipt şi mai rămâne ceva loc, iar populaţia României intră fără probleme în Cairo, şi dacă ne forţăm puţin aducem şi ungurii ca să trăim „în pace”).

Înfăţişarea egiptenilor mi-a produs o dezamăgire. Am stat să mă gândesc dacă oare aceştia sunt descendenţii marilor faraoni, ai unui mare imperiu şi ai unor mari războinici? Media de înălţime a bărbaţilor este 1,68-1,70 m, greutatea apreciez că undeva pe la 55-65 de kg, rareori ajung la 75. Sunt firavi, cu ten închis (ca şi turcii, nu ca sudanezii), foarte atenţi cu podoaba capilară, pe care au grijă să o dea cu tot felul de uleiuri, destul de atenţi cu igiena corporală, cu feţe joviale şi expresive, dar nu pot spune că au trăsături puternice, care să-ţi inspire virilitate. Sigur că am văzut şi excepţii, dar le-aş putea număra pe degetele de la o mână. Femei egiptene nu prea am văzut, pentru că la ei femeile nu muncesc, stau acasă şi se ocupă de copii şi familie, deci nu pot să trag o concluzie (de pildă chiar şi femeia de serviciu la hotel, era de fapt băiatul de serviciu).

Dacă ştii măcar una din limbile engleză, italiană, germană, olandeză, spaniolă, franceză, rusă sau arabă, te descurci fără probleme. Trebuie să recunosc că m-a frapat ceva: peste tot vezi ruşi şi auzi vorbindu-se rusă. Am întâlnit egipteni care nu ştiau engleză, dar ştiau rusă (iar pentru mine rusa este o limbă complet... străină). Trebuie să recunosc că am început să admir „Mama Rusie”. Îmi aduc aminte că la mijlocul anilor 90, Rusia era mult în urma Europei Occidentale şi îmi dau seama că lucrurile s-au schimbat foarte mult de atunci. În Egipt, cei care „strică piaţa” sunt ruşii şi englezii, în sensul că plătesc cât li se cere, fără să se tocmească. Au incredibil de mulţi bani. Până să ajung în Egipt nu am realizat la ce nivel a ajuns Rusia.

În Sharm, am avut impresia că eram câţiva turişti englezi, germani, italieni, români şi în rest 90% ruşi. Să nu credeţi că era clasa de milionari sau miliardari a Rusiei. Nici vorbă! Era clasa de mijloc sau poate chiar clasa muncitoare (dacă mai există aşa ceva). Erau oameni care nu ştiau altceva decât rusă, care aveau probleme cu scrisul sau cititul, chiar şi în limba lor, care nu prea ştiau să mănânce şi care aveau un apetit grozav de mare la masă.... de aici am dedus că era rusul de rând. La ce nivel a ajuns Rusia?!

Am întrebat în stânga şi în dreapta de ce atât de mulţi ruşi, pentru că efectiv ai impresia că eşti la Moscova sau Sankt Peterburg sau că este adevărat bancul acela: „Cu cine se învecinează Rusia? Cu cine vrea ea!”. Peste tot vezi afişe în rusă, meniuri în rusă, saluturi în rusă, ghizi vorbitori de rusă, totul în rusă... doar dolarul sărăcuţul mai salvează aparenţele de cosmopolitism, dar şi el este cheltuit cu foarte mare dezinvoltură de aceeiaşi ruşi galăgioşi. Localnicii mi-au dat câteva răspunsuri, pe care nu am pretenţia să le consider exhaustive:
1. Au foarte mulţi bani.... aşa mi s-a spus şi la aceeaşi conluzie am ajuns şi eu
2. Miliardarii lor au cumpărat destul de multe proprietăţi în Egipt (hoteluri, vile, apartamente, ansambluri rezidenţiale) ,
3. TEZ, una dintre cele mai mari companii de turism care operează în Egipt, este din Rusia,
4. Egiptul se pare că are ceva datorii către Rusia şi au un acord în ceea ce priveşte turismul. Mi s-a spus că dimineaţa la TV în Rusia vezi reclame cu Egipt, la prânz tot Egipt, iar seara, iarăşi Egipt.

Cât despre cazare, eu am stat într-un hotel de 4 stele cu demipensiune. Nefiind mare amator de băuturi alcoolice şi având experienţa Tunisiei, am decis că pe mine nu mă avantajează sistemul all inclusive, deşi ştiu că mulţi îl preferă, atunci când pleacă în vacanţe cu copiii şi vor să facă doar plajă şi să stea în hotel. Masa oferită în hoteluri este de obicei în sistem bufet suedez, într-o mare diversitate de mâncăruri, occidentale sau tradiţionale. Dau câteva exemple: salate fără număr, ouă în toate felurile, carne de pui, de peşte şi de vită preparată în toate chipurile, câteva preparate din orez, cartofi, alte legume, sosuri, prajituri de toate soiurile, fructe.

De plecat am plecat prin TEZ Tour, o companie foarte mare la nivel mondial, rusească de felul ei, cu reprezentanţe în toată lumea. Anul trecut, prin iulie cred, a venit şi în România, iar la acest moment are de departe cele mai bune preţuri, iar mie mi s-au părut că sunt foarte serioşi şi că fac o treabă de calitate. Să vă dau un exemplu: viza de de Egipt o poţi lua fie din România (dar e mai complicat), fie din Egipt, de pe aeroport, şi costă 15$. Toate agenţiile la care am cerut oferte mi-au vândut „gogoşi”: trebuia să plătesc 25-35€ pentru viză, plus taxă de meeting de încă 20-30€, iar taxa de aeroport varia de la 70 la 100€. Prin TEZ am plătit preţul biletului + 60€ taxa de aeroport şi 15$ viză pentru Egipt. Am zburat cu Tarom - până acolo faceţi în jur de 3 ore, depinzând de culoarul de zbor pe care îl prinde avionul - mai liber sau mai aglomerat.... În km, ar fi cam 1750.

Formalităţile pe aeroport sunt simple, iar transferul la hotel se face imediat ce v-aţi recuperat bagajele. Vă sfătuiesc să vă sigilaţi bagajul în folie, la plecarea din România (costă 18 RON de bagaj, dar veţi fi liniştiţi). Eu am păţit-o anul trecut, cănd românii mi-au furat din bagaj diverse lucruri. În Egipt nu se fură, puteţi sta liniştiţi. Au nişte legi foarte dure şi nu se prea încumetă. Cel puţin eu nu am auzit... După ce v-aţi recuperat bagajele, reprezentantul agenţiei de acolo vă aşteaptă cu o placuţă în mână, pe care scrie compania şi vă îmbarcă în autocar pentru a vă ajuta cu cazarea. Când am fost eu în Egipt, TEZ avea doi ghizi egipteni, care studiaseră în România şi vorbeau bine română: Islam şi Amr.

Eu am fost în Sharm El Sheikh, din câte se pare cea mai de vază staţiune a lor, ceva gen Mamaia la noi, iar aeroportul a fost la 11 minute distanţă de hotelul la care am stat, dar având în vedere că reprezentantul companiei coboară cu fiecare turist în parte la hotelul la care aceştia sunt cazaţi, acest transfer a durat 45 de minute... iar eu am fost ultimul pe lista opririlor. Drumul însă a fost plăcut pentru că toate autocarele sunt noi sau aproape noi, confortabile şi sunt dotate cu aer condiţionat. La recepţia hotelului vă sfătuiesc să puneţi în paşaport 10$/cameră şi în felul acesta vă asiguraţi că primiţi o cameră ok, cu vedere la mare şi la piscină.

Sharm El Sheikh, aflată într-o continuă dezvoltare, este numită şi Perla Sinaiului, fiind cea mai exotică, mai frumoasă şi mai elegantă staţiune de la Marea Roşie. Este aşezată la poalele munţilor Sinai, la extremitatea malului sudic al peninsulei şi este înconjurată de Marea Roşie, în ape străjuite de recifi de corali (mi s-a spus că acolo se găseşte a doua barieră de corali a lumii ca mărime... din păcate nu ştiu care este prima). Datorită microclimatului, aici se poate face plajă tot anul. Am vorbit cu localnicii şi mi-au spus că în Sharm temperatura nu scade sub 25 - 26 de grade. Se pare că cele mai bune băi de apă sau de soare se fac în decembrie şi ianuarie. Mi s-a părut ciudat, dar am verificat informaţiile din mai multe surse.... şi se pare că aşa este. În staţiune nu există propriu-zis localnici - toţi cei de aici sunt veniţi la muncă din alte părţi ale ţării. Fie că sunt manageri, ingineri, ospătari, chelneri, barmani, îngrijitori, şoferi, sau vânzători toţi stau cu chirie.... iar chiria nu este mică deloc, aşa cum nu este nici traiul zilnic. Sunt cele mai mari preţuri în comparaţie cu toate celelalte staţiuni, iar de restul ţării nici nu mai vorbesc.

Sharm face cumva notă aparte faţă de celelalte localităţi din Egipt. Este sub directa şi atenta supraveghere a Guvernului şi a Ministerului Turismului din Egipt. S-au acordat multe facilităţi pentru dezvoltarea acestei zone cu un potenţial imens. De asemenea investiţiile au fost însemnate. Poate că acesta este şi motivul pentru care preţul unui aparatment se dublează de la un an la altul (cea mai mare rată de creştere din Egipt).

Aici am înţeles că sunt cele mai bune hoteluri (chiar dacă eu n-am nimerit unul excelent... sau nu mi s-a părut aşa după ce m-am „strecurat” în altele). Am văzut nume precum Hillton, Marriott, Golden Tulip, Crowne Plaza, Continental. Trebuie să menţionez că nu cred să existe hoteluri de 3 stele.... eu unul nu am văzut şi nici nu am auzit că ar exista, majoritatea fiind de 5 stele şi câteva de 4 stele. Unul dintre cele mai frumoase mi s-a părut a fi Laguna Vista. O idee foarte frumoasă: multe multe zone verzi, cu multe piscine - practic fiecare cameră avea ieşire din dormitor spre piscină - mie unul mi-a plăcut cel mai mult. Desigur că şi celelalte sunt foarte frumoase şi interesante. În tot Egiptul, dar mai ales în staţiuni, există o manie în ceea ce priveşte securitatea turiştilor, aşa că eu a trebuit să mă strecor pe teritoriile hotelurilor (doar 4 am reuşit să văd) creând tot felul de diversiuni şi înşelând oarecum vigilenţa paznicilor (sau poate m-au lăsat ei, nu ştiu... n-aş crede, pentru că unii erau foarte fermi şi m-au întors din drum de câteva ori).

Cum ajungi în Egipt vă va frapa grija pe care o are guvernul lor şi fiecare angajat din turism de altfel, ca să fiţi în siguranţă. Fiecare hotel are detector de metale la intrare, aproape toate magazinele mari, fiecare muzeu sau instituţie. La fiecare hotel sunt angajaţi oameni înarmaţi şi dotaţi cu staţii emisie-recepţie. De asemenea, fiecare hotel are 2-3 poliţişti. Un lucru care mi s-a părut foarte interesant: acolo există Poliţia turistică. Îi recunoaşteţi uşor: sunt îmbrăcaţi în alb şi îi vedeţi peste tot. Am avut impresia că nu pot să mă bag nici măcar într-un tufiş fără să dau nas în nas cu unul dintre ei. Eu m-am simţit foarte, foarte, foarte în siguranţă tot timpul cât am stat acolo. Ai impresia că nimic nu ţi se poate întâmpla. Nimeni nu-ţi zice nimic, nimeni nu îndrăzneşte să te atingă. Cu excepţia comercianţilor care sunt în stare să te bage în magazine cu forţa (dar m-am obişnuit cu stilul lor).

Egiptul are destule probleme de natură economică, aşa că populaţia nu o duce prea bine. În staţiuni este însă altceva. Dacă nu ai şti adevărul, ai crede că aşa cum este la hotel şi în împrejurimi, este peste tot. Preţurile sunt acceptabile chiar şi pentru români, oricum mai mici decât la Mamaia. Să vă dau câteva exemple:
  • o cutie de bere de 0,5 este 10 lire egiptene (5 lei), eu nu am găsit decât bere premium: Stela, Carlsberg, Sahara (bere locală, foarte bună)
  • o caserolă de căpşune 1kg este 10 lire egiptene (5 lei), destul de bune şi gustoase, dar parcă nu aşa de bune ca cele româneşti
  • un litru de suc natural la cutie, fără conservanţi (conţine 50% suc natural) costă 6-7 lire egiptene (3-3,5 lei) şi e foarte foarte bun, atâta timp cât alegi mere, portocale, fructe roşii şi nu te apuci să bei tot felul de ciudăţenii, deşi asta depinde de gustul fiecăruia
  • o cutie de lapte la 2 litri, pasteurizat este 9 lire (4,5 lei), de asemenea foarte bun, poate mai bun decât la noi (sau mi s-a părut mie aşa?!?)
  • apa e cam 2 lire egiptene (1 leu) pentru 0,5 l, dar există diverse ambalări
  • un kg de portocale e cam 6 lire egiptene (3lei), dar nu mi s-au părut prea grozave
  • pepene roşu (din cel galben am uitat să-mi iau) de 7-8kg costă 25-30 lire egiptene (12,5-15 lei)
  • o cutie de 0,33 de Sprite, Fanta, Coca este 2-3 lire egiptene (1-1,5 lei)
  • o sticlă de vin bun roşu, rose, alb sec sau demisec e undeva între 50-80 lire egiptene (25-40 lei).

Preţurile pe care le-am enumerat sunt cele din magazinele cu preţuri fixe. Vă sfătuiesc să căutaţi acest tip de magazine. De obicei sunt mai mari decât celelate, doar aici primeşti bon de casă şi nu ar trebui să le rataţi, pentru că altfel deveniţi victime: nu veţi ştii care sunt preţurile de referinţă şi veţi plăti dublu pentru o bere. Eu ştiind preţul de referinţă am putut, de exemplu, să cumpăr fructe mai ieftin, aşa că de la 20 de lire cu cât mi-a spus că îmi dă caserola cu căpşune, am luat-o cu 8 lire. Nu e cine ştie ce afacere, dar dacă ştii şi îţi place să negociezi, poţi scoate preţuri bune, faci ceva economii, plus că te şi distrezi cu ei. Mie îmi place la nebunie să mă tocmesc cu ei. Ţineţi minte o regulă de bază: totul se negociază. Bineînţeles, acolo unde nu sunt preţuri fixe. În majoritatea magazinelor şi la niciun mic comerciant nu veţi găsi preţuri afişate. Se uită la faţa ta, te întreabă de unde eşti pentru a-ţi stabili preţul (vă sfătuiesc să spuneţi România sau, şi mai bine, Bulgaria sau Albania - în acest fel e sigur că obţineţi cel mai bun preţ de plecare), iar apoi începe show-ul. Eu am reuşit să obţin discount şi în magazinul cu preţ fix. Nu mult, dar am reuşit. Aproape nimic nu am plătit la cât mi s-a cerut. De obicei ţi se spune cu 50% mai mult decât limita minimă până la care sunt dispuşi să meargă. Arta negocierii este să-i aduci acolo.

Încă un sfat. Dacă sunteţi mai mulţi, faceţi cumpărăturile împreună şi negociaţi pentru tot grupul. Una e să iei 5 obiecte, alta e să iei 20-30. Veţi obţine preţuri foarte bune. De asemenea, începeţi negocierea şi, când s-a ajuns într-un impas, simulaţi că plecaţi. Va reveni el şi va mai lăsa din preţ. Bineînţeles că au şi ei strategii de a vinde. Sper să nu le picaţi în plasă: spun că pentru tine sunt dispuşi să facă un important discount, că ei sunt înnebuniţi după România, că ei ţin cu Hagi, că le plac româncele, că pari a fi unul de ai lor etc. etc.

Ce se poate cumpăra de la ei? Destule, depinde de bugetul ficăruia! De pildă tot felul de obiecte artizanale specifice (sunt mii de astfel de obiecte înfăţişând faraoni, piramide, scarabei, zeităţi etc), papirus-uri în diferite forme şi mărimi, îmbrăcăminte tradiţională, ceramică egipteană, narghilele cu tot felul de arome (cei din lumea arabă le numesc shisha şi afirmă că nu creează dependenţă, dar eu nu îi cred), îmbrăcăminte din bumbac egiptean (tricouri, articole de plajă, şepci, prosoape etc). Atenţie! să vă uitaţi pe etichetă ca să nu aveţi surprize de genul made in China (asta se întâmplă mai ales pe cele pe care scrie cât o zi de post Versace, D&G, Armani etc.). Mai găsiţi şi halva, fructe confiate, tot felul de mirodenii şi condimente de care probabil nu aţi auzit niciodată (a fost pentru prima oară când am văzut 6 feluri de piper!!!).

Ceva ce veţi găsi aproape peste tot sunt esenţele de parfum, uleiuri extrase din plante şi flori. N-aveţi cum să le rataţi, veţi vedea magazine cu sticle şi capace mari (aşa cum erau ţinute substanţele în laboratorul de chimie). Fabrica de uleiuri este la Cairo. Din ceea ce am înţeles, în mormintele egiptene s-au descoperit reţete pentru fabricarea acestor uleiuri-esenţe (din ce floare, din ce plantă, când trebuie recoltată, cum, care e procesul de extracţie, cu ce trebuie amestecat etc.). De asemenea, se pare că francezii (Egiptul a fost un timp sub dominaţie franceză) au pus şi ei mâna pe aceste reţete şi datorită puterii lor economice au reuşit să le exploateze şi să devină numărul 1 în industria parfumurilor. Dacă ştiţi cât de cât parfumurile vă puteţi convinge. Sub numele unor denumiri necunoscute nouă, gen Ramses, Nefertiti, Tuthankamon, se ascund de fapt parfumuri precum Channel, Boss, Armani, Carollina Herera, D&G, Gucci, La Coste cu diferitele denumiri comerciale date unui anumit produs. De exemplu, Dolce & Gabbana Light Blue este făcut din papirus. Aşa miroase uleiul din papirus (probabil amestecat şi cu altceva, alte flori). Am văzut chiar şi un ulei parfumat care se numeşte Seven Secrets of the Desert şi îşi schimbă mirosul de trei ori pe zi. Îţi poţi cumpăra în diferite sticle (de 30, 50 sau 100 ml). Un ml de ulei parfumat variază între 1 liră egipteană (0,5 lei) şi 3 lire (1,5 lei), depinde de parfum şi de abilităţile de negociator.

Plaja nu se compară cu cea din România. Noi avem un nisip foarte fin în comparaţie cu plaja lor, însă noi nu avem ordinea şi amenajările din Egipt. Nisipul lor este mai grunjos (se poate merge însă desculţ fără probleme), dar vă puteţi bucura de soare pe şezlonguri cu saltele şi prosoape luate de la distribuitorul de pe plajă al fiecărui hotel. Marea Roşie e... fără cuvinte. De mare excepţie.... Este o mare cu o salinitate mai ridicată decât Mediterana, dar mai mică decât cea din Marea Moartă. Are o faună extrem de bogată, poate una dintre cele mai bogate. Nu am văzut nicicând atâţia peşti la un loc, în atâtea forme şi mărimi, în aşa colorit divers şi atât de aproape. Vă sfătuiesc să vă cumpăraţi echipament de snorkeling (ochelari şi tub – costă cam 40-50 lei cel bun, cu silicon) şi în felul acesta veţi vedea ceva unic: fundul mării de un albastru superb, coralii de diferite mărimi, culori şi forme şi peştii care mişună pe lângă tine, fie nepăsători („uite încă un tâmpit care se zgâieşte la noi!”), fie curioşi, fie ocupaţi să-şi menţină coordonatele de navigaţie în imensitatea bancului de confraţi.

Dacă aveţi mai mult tupeu decât am avut eu, puteţi face şi diving... eu n-am riscat. Mi-a zis cineva (un român) că la un moment dat, în timp ce era sub apă şi admira peisajul, s-a făcut liber dintr-o dată în jurul lui, toate vietăţile au zbughit-o care încotro, lăsând locul unei pisici de mare cu o anvergură a aripilor de 1,5-1,8 m (după spusele lui... şi l-am crezut, faţa lui spunea totul). După cum ştiţi, astea stau la fundul apei şi nu atacă decât dacă se simt ameninţate sau le invadezi teritoriul, aşa cum s-a întâmplat cu Stewe Irwin (tipul de pe Discovery). Aşa că eu nu am avut curaj să fac diving. Plus că nu mă simt pregătit să stau sub apă la 10-15 metri (nu ştiu cum o să fac faţă sub pământ la 2 metri, când va veni timpul). La suprafaţă mă simt în largul meu. Mi se pare şi foarte sigur (vietăţile sunt inofensive) şi sunt multe de văzut oricum. Bine ar fi ca în prima zi şi chiar a doua să intraţi în apă îmbrăcaţi cu tricoul (soarele vă „prinde” imediat).

Datorită fluxului şi refluxului, precum şi particularităţii pe care o are marea la zona de intrare în apă (fundul mării este stâncos, colţuros), hotelierii au construit pontoane de 400 până la 800m lungime. Sunt destul de dese, cam din 400 în 400 metri. Nu vă avântaţi în apă direct de pe plajă decât dacă v-aţi cumpărat încalţăminte specială (15-20 lei perechea, un fel de tenişi, bineînţeles că tot chinezeşti sunt şi ăştia). Eu, deşi ştiam că mă pot tăia la picioare, am făcut pe isteţul şi, logic, m-am şi tăiat. Prima dată în 7 locuri la piciorul drept, iar apoi până la os la palma stângă: a venit valu’ şi ”a dat jos calu’”. De vindecat m-am vindecat repede, datorită apei sărate şi datorită faptului că mă „regenerez” destul de repede, dar nu a fost deloc plăcut. O săptămână am fost singurul care a umblat în adidaşi şi şosete, de frică să nu mi se infecteze tăieturile de la picior (plasturii nu voiau să stea, nici pansament, nici nimic). Aşa că... atenţie! Intraţi în apă doar de pe ponton sau cu încălţăminte în picioare!

Să rupi corali este infracţiune, de asemenea să ţi-i însuşeşti sau să îi iei cu tine în ţară. Eu unul nu am fost controlat la vamă, dar nu se ştie niciodată... Mă tenta să iau nişte bucăţele mici aduse de apă, dar m-am abţinut. Se pot cumpăra din magazin, dar eu nu am fost atent la preţ, nici nu mi-am cumpărat. Aveţi grijă să păstraţi certificatul de la vânzător pe care îl veţi arăta la vamă, dacă vi se cere.

La hotel, ca de altfel peste tot, vi se oferă posibilitatea să mergeţi în tot felul de excursii opţionale şi vă sfătuiesc să o faceţi. Eu, cât am stat acolo, am făcut 6000 km cu autocarul. Este obositor, e drept, dar sunt atât de multe de văzut. Excursiile le-am făcut tot prin TEZ.

În afară de faptul că au nişte drumuri minunate, pe care se poate merge întins, au un parc de maşini excelent. Cel puţin în Sharm. Nu prea este mare aglomerare de autovehicule, deşi dacă ai nevoie de un taxi, nu trebuie să faci comandă. Te plimbi 15 secunde, opreşte unul lângă tine, fără să-i faci semn şi mai-mai să te bage cu forţa în maşină. Tariful nu e mare. N-aş putea spune cât este pe km. Se negociază funcţie de distanţa pe care o ai de parcurs. Un singur lucru mi se pare excepţional: benzina, motorina este 0,5 lei. Da, aţi citit bine! Nu, nu am greşit: 0,5 lei pentru un litru. Şi au şi ei accize, taxe, impozite, ba fac chiar şi ceva import de ceva produse, deşi sunt producători direcţi. Mi s-a spus despre combustibilii lor că nu ar fi atât de buni ca cei din Europa (probabil nu sunt suficient aditivaţi, ori nu au o cifră octanică optimă, nu ştiu) şi că nu sunt mulţumiţi de ei când rulează la 160-200 km/h. Următoarea mea întrebare a fost care este limita de viteză. Răspuns: 120 km/h. Deci să fie mulţumiţi! Noi plătim de 8 ori mai mult.

Mă întorc la parcul de maşini ca să spun că nu cred să fi văzut în Sharm maşină mai veche de 2003-2004. Toate sunt impecabile. Majoritatea sunt taxiuri, dar arată excelent. Încă o caracteristică: rar am văzut maşini europene, majoritatea sunt asiatice (90%). Aşa că vei vedea taxiuri Toyota Corolla, Daewoo Leganza, Hyunday Accent, Mitsubishi, Chevrolet. Nu am văzut decât 3 Mercedes, 5 Renault, 2 Ford, 2 Citroen şi cam atât. Oricum, toate maşinile arată foarte bine şi la fel arată şi autocarele şi microbuzele.

Ar fi imposibil să enumăr tot ce puteţi vedea în Egipt - oricum nu veţi avea timp să vedeţi tot, dar pot spune câteva cuvinte despre ce am reuşit să văd eu.

Mai întâi Cairo, capitala Egiptului. Unii pot spune că nu le place, alţii că e prea multă mizerie, alţii că e multă sărăcie. Poate că aşa este. Într-adevăr, la intrarea în Cairo, în cartierele de periferie, întâlneşti şi mizerie şi sărăcie şi locuinţe „la roşu” care sunt locuite pe toate cele 8-10 etaje ale blocului şi rufe puse la uscat la vedere şi străzi pe care abia are loc o maşină şi praf, dar înaintând spre interior lucrurile se schimbă. Vezi un oraş trepidant cu clădiri impunătoare, sedii de bănci, spaţii verzi, parcuri, fântâni arteziene, sedii luxoase de companii multinaţionale, muzee, statui, monumente, magazine de bijuterii, bazar, vezi Nilul care împarte oraşul în două, vapoare, iahturi, bărci, vezi piramidele şi Sfinxul. Depinde de cum percepeţi lucrurile. Mie mi s-a părut ceva extraordinar, privind prin prisma istoriei egiptene. După părerea mea, este un Bucureşti mult mai mare, care păstrează proporţia în toate.

Dacă aţi ajuns la Cairo, nu rataţi piramidele. Cu siguranţă aţi văzut multe documentare, dar e ceva unic să fii acolo, să le atingi, să „pipăi” milenii de istorie, să te caţeri pe câteva pietre de la bază. Văzând aceste morminte impunătoare, chiar mă întreb dacă urmaşii faraonilor sunt egiptenii de astăzi. Opulenţa, imensitatea şi măreţia acestor construcţii contrastează puternic cu starea actuală a ţării. Eu am vizitat Kefren şi Keops, Mikerinos nefiind în program. Kefren e puţin dezamăgitoare, în sensul că intarea este destul de dificilă (vă sfătuiesc să vă abţineţi a o vizita dacă sunteţi claustrofobi, dacă aveţi probleme de sănătate, cu respiraţia sau cu inima). Se coboară pe nişte trepte (destul de multe) la 45 de grade, pe un coridor înalt de 1 metru şi lung de vreo 70-80 metri. La un moment dat cobori drept încă 5-6 metri şi brusc ai ajuns - acela este mormântul, o cameră goală de 18-20 metri pătraţi. Temperatura este destul de mare, aerul destul de puţin, dar te apucă involuntar un „tremurici” dacă încerci să-ţi imaginezi unde te afli... Keops este mai „spaţioasă” şi în generozitatea ei îţi oferă două intrări: una pe jos, la bază, probabil similară cu cea de la Kefren (când am fost eu nu se putea vizita, fiind în „reamenajare”), iar una pe la 12-13 m de bază (aşa cred eu). Are mai multe încăperi şi spaţii mult mai largi. Intrarea la Keops este 20$/persoană. La Mikerinos nu am intrat (era cea mai mică).

Apoi ar fi Marele Sfinx de la Giza - nu există nicio inscripţie care să ateste anul construirii. Unii egiptologi cred că a fost construit de către faraonul Khafra, având înfăţişarea acestuia, alţii consideră că probabil a fost construit încă din era glaciară, probabil de către extratereştrii. Multe inscripţii arată imagini cu nişte maşinării zburătoare, care construiau piramidele şi Sfinxul. Ultimele teorii spun că Sfinxul a fost construit în timpul celei de a IV-a Dinastii de către Khaf-Ra (Chefren, Kefren), în anul 2500 Î.Hr., după construcţa piramidei acestuia. Numele de Sfinx vine de la cuvântul grecesc “sphingo” care înseamnă “a strangula” şi grecii l-au folosit pentru prima dată numind o creatură fabuloasă care avea capul unei fete, corpul unui leu şi aripi de pasăre care îşi strangula victimele. Sfinxul din Giza se aliniază cu piramida Kefren la capătul drumului pietruit şi se crede că ar fi fost construit pentru a păzi piramida faraonului. A fost de multe ori îngropat de nisipuri şi se spune că, în jurul anului 1400 ÎC regele Thutmes III, pe vremea când era înca prinţ, a mers la vânătoare şi obosit, a adormit la umbra Sfinxului. Dormind, a visat că Sfinxul i-a vorbit şi i-a cerut să-l dezgroape de sub nisipuri, ceea ce regele Thutmes a făcut, restaurând această construcţie. Capul are 6 metri înălţime şi 4 metri lăţime, iar ochii au 2 metri înălţime. Nasul şi barba lipsesc, cea din urmă fiind expusă la Muzeul Britanic. O istorie arabă din secolul al XV-lea (al carei autor este egipteanul Taqi Al-Maqrizi) povesteşte că nasul a fost distrus de catre un mistic sufi pe nume Muhammad Saim al-Dahr, supărat fiind pe faptul ca egiptenii vremii - deşi nu mai erau de mult pagâni - îl venerau şi îi aduceau ofrande, convinşi fiind că fertilitatea adusă de Nil depinde de Sfinx. Arabii egipteni îl numesc "Abu Hol", adică "Tatăl Groazei", iar tăierea nasului, în cutumele islamice, era considerată ca un semn de infamie. În trecut, statuia a fost pictată: roşu pentru faţă şi corp şi galben cu dungi albastre pentru cap. Sfinx-ul a fost construit pe locul unei cariere de piatră şi se pare că a fost sculptat dintr-o singură bucată de piatră de var. Astăzi, statuia se fărâmiţează din cauza vântului, umidităţii şi a poluării din Cairo. Au avut loc câteva restaurări şi în timp s-au adăugat noi blocuri de piatră, dar păstrarea acestei statui este încă o problemă.

Nu uitaţi să vizitaţi Muzeul de Egiptologie. Probabil că aţi avea nevoie de 3 zile ca să-l vedeţi pe de-a întregul, dar intraţi măcar:.sunt nişte exponate incredibile! Nu mai puţin interesant e Muzeul de Papirus. Eu am întrebat care este procesul prin care se produce... şi mi s-a arătat şi explicat pe loc toată povestea. Foarte interesant! Dacă vă place să faceţi cumpărături vă recomand bazarul, măcar ca vizită. De toate pentru toţi...

Am fost şi într-o rezervaţie în Dhab, care se numeşte Ras Abu Gallum şi are centru de atracţie numit ”Gaura Albastră” - o lagună de peste 60 m adâncime cu o minunată faună. Până acolo am mers cu jeep-ul prin deşert câteva ore (şoferii de pe jeep sunt absolut nebuni) şi 2 ore şi 30 min cu cămila, pe marginea Mării Roşii, pe un drum stâncos şi abrupt. Adrenalină 110%. Cine scapă întreg e mare.

În ziua de Paşte (era într-o duminică) am ales să fiu la Ierusalim, în Israel. Aşa că am plecat de la hotel pe la 9 seara, iar noaptea de Înviere am făcut-o pe drum. N-am avut nici cel mai mic regret. Nu am avut norocul să am ghid în limba română, engleză ori franceză (a picat cum nu se putea mai bine: rusă), dar totul a fost superb. Se spune că măcar o dată în viaţă să ajungi la Locurile Sfinte... Uite că am făcut-o! Se pare că din martie 2008 Israel a renunţat la taxa de viză, bănuiesc că doar pentru Europa, habar n-am. Dacă înaintea excursia costa 250$, acum am plătit doar 175$. Diferenţa am înţeles că era viza - destul de scumpă!. De fapt, cum păşeşti în Ţara Sfântă, totul se schimbă. Şi asta încă de la vamă: „interviu” de 30 minute cu vameşii israelieni, 3 rânduri de vameşi. Ce caută români într-un grup de 2 autocare ruseşti? Apoi tir de întrebări: câţi bani avem, ce fac părinţii în ţară, dar bunicii, ce bagaje avem, ce lucrăm în România, care este scopul vizitei? După ce s-au lămurit că nu avem de gând să rămânem în Israel la cărat betoane şi pus cărămizi (bănuiesc că la asta s-au gândit...) ne-au lăsat să trecem. Dacă în Egipt nu am văzut nicio femeie în nici un hotel, instituţie, pe nicăieri, aici, toată vama era plină de femei... de fapt erau de o vârstă cu mine sau chiar mai tinere cu câţiva ani. Asta chair m-a surprins: era plin de femei şi doar câţiva bărbaţi la fel de tineri. Şi toate puteau să concureze la un concurs de Miss. Nu ştiu dacă asta este strategia, dar timpul petrecut în vamă şi la „interviu” a trecut mult mai uşor şi mai agreabil. Sunt multe de spus despre Israel. Unul ar fi că este un stat care mi s-a părut destul de scump. Am cumpărat dintr-o benzinărie un sandwich prost (pe care l-am aruncat, că nu se putea mânca) şi o pungă de Lays: 9$. Uau! Chiar m-am distrat apoi când mi-am adus aminte de bancurile cu evrei, chiar că sunt adevărate.

Ar mai fi multe de văzut. Eu voiam să urc pe Muntele lui Moise, să merg la biserica Sf. Ecaterina, să mă plimb cu submarinul... şi multe altele.. poate data viitoare.

Răzvan

marți, 25 martie 2008

Dubai, oraşul care iese din nisip

Am ajuns în Dubai, printr-o întâmplare fericită, pe 19 martie 2008, la ora 3:00 am, ora Dubaiului. Zborul până acolo a durat aproximativ 5 ore şi l-am făcut cu Tarom, în nişte condiţii foarte bune.

Ceea ce trebuie să specific neapărat este că excursia respectivă a fost un premiu obţinut de la compania unde lucram la acel moment, prin urmare nu ştiu să vă spun preţuri exacte la transport şi cazare. Singurul lucru pe care îl pot spune este că a costat, din câte îmi amintesc, undeva în jurul sumei de 1000 dolari, cazare 4 nopţi, cu demipensiune, la Avari Dubai Hotel. Dar despre hotel puţin mai târziu.

Ajunşi in aeroportul din Dubai (care este superb din punctul meu de vedere: mare, curat, dotat), am fost preluaţi de către autocar şi transportaţi la hotel. În aeroport formalităţile au decurs normal, fără aşteptare prea mare, fără probleme cu bagajele, ca şi la plecarea de pe Otopeni de altfel. Un lucru trebuie să ştiţi: ca să puteţi merge în Dubai trebuie să NU aveţi pe paşaport viză de Israel.

Cazarea la hotel în schimb a fost destul de greoaie, întrucât domnul care efectua această operaţiune avea o pronunţie destul de ciudată a numelor noastre, pe care cu greu le desluşeam (lucru de înţeles, de altfel). Am constatat cu uimire, ca deşi mai mult de jumătate din grupul nostru (vreo 40-50 persoane) era format din fumători, hotelul avea doar câteva camere unde se fuma. Nu a fost un impediment foarte mare, dar era bine să fi ştiut dinainte. Se fuma pe hol, unde erau puse scrumiere sau în faţa hotelului, afară. De altfel, în Dubai, sunt extrem de puţine locuri in care se fumează, incluzând chiar şi restaurantele. De regulă, scrumierele sunt aşezate afară (în faţa restaurantului, magazinului, etc.). Camerele de la hotel erau destul de mari şi curate, cu băi impecabile.

Nu ştiu să vă spun numele meniurilor care ni s-au servit, dar erau mâncăruri cu tot felul de condimente şi eu nu am fost deloc încântată de aceste mâncăruri. Erau destul de multe şi variate, dar nu erau genul meu, din păcate. Nu pot spune că am rămas nemâncată, dar nici că am fost sedusă de mâncarea lor.

Am să vă spun în primul rând, despre societatea şi oamenii Dubaiului, care nu mi s-au părut foarte primitori. Dubaiul este condus de Mohammed bin Rashid Al Maktoum, care are putere politică şi economică deplină, fiind şi prim-ministru şi vicepreşedinte al Emiratelor Unite Arabe.

Deşi, majoritatea celor de acolo, vorbesc cel puţin o limbă de circulaţie internaţională (engleza) în afară de araba oficială, par totuşi foarte circumspecţi atunci când te privesc (mă refer mai ales la europeni).


Populaţia Dubaiului este compusă în majoritate din imigranţi (indieni, pachistanezi, indonezieni, filipinezi), care muncesc pe salarii mizere de 200-300 dolari pe lună. Aceştia muncesc în construcţii, restaurante, hoteluri, comerţ şi în orice alt domeniu unde se găseşte de muncă. Termenele de finalizare a proiectelor (construcţii, infrastructură) sunt respectate cu sfinţenie (la ora 3 am, în apropierea aeroportului, se lucra la şosea), iar serviciile pe care le prestează sunt de cea mai bună calitate, chiar dacă au condiţii de viaţă extrem de proaste. În Dubai nu poate exista nici un imigrant fără un loc de muncă. Dacă este descoperit este trimis de urgenţă în ţara din care a venit fără posibilitate de revenire.

Un procent foarte mic este reprezentat de arabi ai Emiratelor Arabe Unite, iar acest procent este privilegiat din punct de vedere social: nu muncesc (nu au servicii, toate muncile fiind efectuate de imigranţii de care vorbeam mai devreme), ci au afaceri (una din condiţiile pentru a investi în Dubai este aceea ca trebuie să ai un partener arab care să deţină minim 51% din acţiuni), nu plătesc taxe şi impozite, după căsătorie primesc gratuit casă şi teren din partea Şeicului, ca punct de pornire în căsnicie. În cazul în care un copil rămâne fără tată, mama lui primeşte bani şi susţinere din partea „statului” pentru creşterea şi educarea acestuia, fiind vorba de sume suficient de mari, care să permită de exemplu, studii in străinătate. Şeicul Dubaiului pune foarte mare accent pe o foarte bună educare a tinerilor de origine arabă.

După cum spuneam şi mai devreme, musulmanii din Dubai de roagă de 5 ori pe zi. În noaptea de 19 spre 20 martie au sărbătorit Naşterea Profetului Mohammad. Începând cu ora 19:00 de pe data de 19, până la ora 18:00 din data de 20 nu se consumă băuturi alcoolice nicăieri (nici măcar în restaurante) şi nu se mănâncă pe stradă, indiferent ce naţionalitate eşti sau ce religie ai.

În ceea ce priveşte căsătoria unui bărbat musulman cu mai multe femei, ghidul pe care l-am avut în una din excursii ne-a povestit ca aceştia preferă de cele mai multe ori, maxim 2 neveste, întrucât ele trebuie întreţinute şi tratate în mod absolut egal: orice primeşte una va primi şi cealaltă şi cel puţin o dată pe săptămână fiecare soţie trebuie scoasă în oraş la cumpăraturi, restaurant, ş.a.m.d. Bărbaţii musulmani care sunt căsătoriţi cu mai multe femei, nu au voie să aibă preferinţe, sunt obligaţi să le iubească pe toate în mod egal. Bărbaţii musulmani nu au voie să îşi bată femeile. Din câte îmi aduc aminte, tot din spusele ghidului nostru, în cazul în care bărbaţii nu respectă aceste reguli, femeile pot divorţa.

Şi pentru că mai sus venise vorba de băuturi alcoolice, trebuie să vă spun că în Dubai, acestea sunt foarte rare. Se găsesc în restaurante şi în câteva magazine, se spune. Eu nu am reuşit să găsesc nici unul în timpul şederii acolo. Se pot consuma însă numeroase răcoritoare, la preţuri foarte mici (de pildă o doză de Coca-Cola de 0,33 l = 1,14 dirhami, aproximativ 0,7 lei).

Moneda naţionala în Dubai este dirhamul, iar rata de schimb este de 1$ = 3,68 dirhami. Preţurile sunt afişate atât în dirhami, cât şi în dolari, dar este de preferat să cumperi în dirhami, pentru că, de regulă, la magazine cursul $/dirham este foarte prost. Orele când puteţi face cumpărături sunt de la 9:00 la 13:00 şi de la 16:00 la 21:00. Vinerea este de regulă zi liberă, întrucât la ei weekend-ul începe de joi. Evident ca mall-urile, punctul de atracţie a Dubaiului, sunt deschise până noaptea târziu. Mall-ul pe care l-am bântuit eu este Mall-ul Emiratelor, unde trebuie să recunosc că am pierdut destul de multe ore şi am cheltuit suficient de mulţi bani pe haine, accesorii, încălţăminte şi dulciuri.

Preţurile în Dubai la produse alimentare, sucuri, ape sunt foarte mici (am dat un exemplu mai sus, mai multe nu-mi amintesc). La fel de mic este preţul pe litrul de motorină care echivalează cu 0,7 lei. Preţuri mari veţi găsi la alcool, indiferent de unde îl veţi achiziţiona.

Infrastructura în Dubai este foarte bine pusă la punct. Există o autostradă care traversează Dubaiul şi duce către Abu Dhabi, cu 6 benzi impecabile pe fiecare sens de mers. Staţiile de autobuz sunt dotate cu aer condiţionat care funcţionează începând din luna aprilie şi până în luna septembrie, când în Dubai se ating temperaturi de peste 50oC (eu am prins temperaturi de doar 35oC, în martie). Pe străzi veţi întâlni extrem de rar maşini europene de serie precum Mercedes, VW. Şoselele lor sunt dominate de maşini asiatice (Nissan, Toyota), iar în gama de lux veţi vedea Porche, Ferrari, Lexus, toate de culoare albă sau crem (şi aici mă refer inclusiv la taxi-uri).

Străzile sunt extrem de curate, pasajele au pereţii îmbrăcaţi cu mozaicuri, parcurile sunt extrem de frumos amenajate, fără să lipsească fântâna arteziană din fiecare dintre ele. În ciuda faptului că este o zonă nu foarte propice vegetaţiei, veţi fi surprinşi să vedeţi cât de verde este totuşi Dubaiul. Iar dacă veţi ajunge şi în Abu Dhabi, veţi fi încântaţi să descoperiţi atât de multă vegetaţie întreţinută cu, totuşi, atât de multă trudă.

Clădirile in Dubai sunt uimitoare. Mari, strălucitoare, impunătoare, opulente. Fie că este vorba de un hotel, un sediu de firmă, primărie sau un bloc de locuinţe, veţi găsi aceeaşi opulenţă peste tot. Clădirile construite pentru turişti străini (vorbesc aici de blocuri de locuinţe, daca se pot numi aşa), cum ar fi de exemplu cele de pe Palm Jumeirah, sunt concesionate pe o perioadă de 99 ani. Nimic nu se vinde!

Probabil că majoritatea aţi primit pe mail sau aţi văzut pe vreo pagină web istoria Dubai-ului zugrăvită în imagini mai vechi, când era un modest orăşel în deşert, prin comparaţie cu imaginile actuale, când a devenit o metropolă impresionantă. Văzându-l cu proprii ochi vă pot confirma impresia de stranietate copleşitoare pe care oraşul Dubai o dă unui vizitator, de parcă ar ieşi literalmente din nisipul deşertului.

Plajele sunt curate, cu nisip fin şi apă limpede şi curată. Atâta doar că, din cauza construcţiei de insule artificiale, Dubaiul a cam afectat ecologia marină a Golfului Persic.

În Dubai toată lumea respectă regulile şi legile. Infracţionalitatea e aproape nulă.


Am făcut şi câteva excursii interesante, care m-au costat în jur de 200$, dar nu mai ştiu costul exact al fiecăreia:

  • Excursie cu autocarul prin Dubai. Puncte de oprire au fost la una din Pieţele de aur şi în portul de unde se traversează Canalul ce împarte Dubaiul în două zone (Bur Dubai şi Deira). De altfel am şi traversat canalul cu nişte bărcuţe, iar din Piaţa de Aur mi-am cumpărat o pereche de cercei pe care nu mai ştiu cât am dat, dar ce pot spune sigur este că aurul nu este ieftin şi că trebuie să negociezi foarte mult.

  • Excursie cu autocarul la Abu Dhabi, cu oprire şi vizitare a Moscheei. Abu Dhabi mi s-a părut mult mai liniştit şi mai aerisit decât Dubaiul, ca să spun sincer. De aici am cumpărat cele mai bune curmale pe care le-am mâncat vreodată.


  • Jeep-safari la aproximativ 50 km de oraş. Se intră în deşert, unde se parcurge cu jeep-urile un traseu spectaculos şi palpitant pe dunele de nisip, se admiră apusul de soare în deşert şi se face un popas pentru cină la tabăra beduinilor, plimbare pe cămile, muzica orientală şi dansatoare din buric. A fost fain şi chiar merită să trăiţi senzaţiile acelea de libertate si încântare a spiritului, a gândului, a văzului.

  • Croaziera pe renumitul canal ce desparte oraşul Dubai în cele două zone: Bur Dubai şi Deira. A fost o seară plăcută, cu o cină minunată, muzică, dans şi karaoke.


Ca să rezum în câteva cuvinte ce a însemnat Dubaiul pentru mine: altă lume, plină de lux şi opulenţă, altă civilizaţie, alte obiceiuri. Un aer de mister, un sentiment de teamă şi uşoară exaltare, în acelaşi timp, în faţa unei grandori copleşitoare. Restul... veţi descoperi singuri.

Corina

luni, 10 decembrie 2007

Noua Cartagină, Tunisia

Strivită parcă între mai marii săi vecini nord-africani, ţărmurită de Mediterana, Tunisia e o ţară mică, dar cu un farmec aparte. Dacă te gândeşti că o mare parte din teritoriul ei (care e cam 2/3 din suprafaţa României) este acoperită de deşert, îţi dai seama că e într-adevăr puţin spaţiu prielnic pentru viaţa aşa cum ne-o imaginăm noi. Am să încerc să vă povestesc în puţine cuvinte cum e Tunisia cea pe care am văzut-o eu.

Am fost în Tunisia în noiembrie 2007; am plecat de pe aeroportul Băneasa, iar avionul cu care am zburat a fost al companiei Nouvelair, o companie tunisiană. Zborul a durat cam 2 ore, iar destinaţia a fost aeroportul din Monastir. Cetăţenii români nu au nevoie de viză turistică, dar este obligatorie prezentarea unui paşaport cu o valabilitate de cel puţin 6 luni din momentul intrării în Tunisia. O dată ce aţi păşit pe teritoriul lor nu te mai întreabă nimeni de paşaport, fiindu-vă necesar doar atunci când vă cazaţi şi când părăsiţi ţara.

Din primul moment in care am păşit pe pământ african am rămas impresionată: un aeroport foarte curat, pereţi albi, anunţurile în grafia arabă (care mie îmi dă o senzaţie de ciudat), feţe zâmbitoare şi multe steguleţe roşii - pe 7 noiembrie era ziua preşedintelui lor, Zine El Abidine Ben Ali, care e în funcţie din 1987 şi toată ţara era plină de afişe cu poza lui, amintindu-mi de cultul personalităţii de pe vremea lui Ceauşescu. Ca în mai toate ţările musulmane, toţi angajaţii aeroportului erau bărbaţi, nici măcar o femeie. Cu toate astea se pare că Tunisia este una din cele mai liberale ţări musulmane, acceptând femei în funcţii publice, de pildă în parlament.

La aeroport toţi turiştii au fost aşteptaţi de câte un reprezentant de la agenţia de turism (noi am fost cu agenţia Tunisiana care îi avea ca reprezentanţi pe Patricia şi Alex) şi transferaţi în autocare, în funcţie de oraşul de destinaţie şi hotel. Am mers cam 20 de km până în staţiunea Port El Kantaoui (acolo se afla hotelul unde am fost cazaţi), iar până la destinaţie ghidul (Patricia) ne-a povestit câte ceva despre Tunisia, despre bani, despre obiceiuri, despre punctele turistice de atracţie. Pe drum am putut vedea primele imagini ale Tunisiei: un peisaj exotic, cu o floră complet diferită de a noastră, dominată de frumoşii palmieri, care mai de care mai colorat mai înfoiat şi mai impunător, flori de toate culorile, cactuşi mulţi (cum sunt tufişurile de pe la noi), plantaţii de măslini; peisaje de vis, sincer nu ştiam în ce parte să mă uit mai întâi. Autocarul şi ghidul nostru ne-au lăsat în faţa hotelului, iar de acolo nu a mai interesat-o nimic; noi, turiştii, am rămas faţă în faţă cu recepţia, iar ghidul a plecat mai departe.


Hotelul la care ne-am cazat se numea Houria Palace, hotel de 4* care arată destul de bine (avea 2 piscine exterioare, piscină acoperită, restaurant, bar, cafenea, discotecă, jacuzzi, sală de masaj, casă de schimb valutar, salon de coafură, chiar şi un mic bazar), era destul de aproape de plajă şi avea peste 200 de camere. Cât despre cameră, am rezolvat problema uşor, la faţa locului, în stilul specific ţărilor de cultură musulmană: o mică atenţie de 10€ pentru recepţioner, plasată strategic în paşaport. Altminteri bacşişul este la ordinea zilei, fiecare serviciu trebuind recompensat... trebuie să te obişnuieşti cu acest stil, dacă vrei să fii servit cum trebuie (trebuie "atins" chelnerul, ospătarul, menajera, taximetristul, şoferul... oricine iţi face un serviciu), dar în general sumele sunt relativ modeste, de obicei 1 dinar, adică 2 lei.

A doua zi la hotel, a venit ghida să ne întrebe de sănătate, dacă e totul ok şi să ne vândă excursiile (parte care îi interesează cel mai mult, cred).

Am avut demipensiune (mic dejun şi cină), iar mâncarea era mai mult decât suficientă, foarte variată şi gustoasă. La cină erau multe feluri de salate, o groază de feluri de mâncare din peşte, pui, vită, etc. şi o multitudine de prăjituri – toate în regim de bufet suedez. În Tunisia am mâncat cei mai buni struguri şi cea mai bună carne de pui şi de curcan. Foame să ai, că nu pleci nemâncat!

Hotelurile sunt în general noi sau renovate, foarte mari, cu camere mari şi curate, destul de bine dotate. Sunt multe spaţii verzi în curtea hotelului şi, în general, aveţi multe opţiuni: piscina interioară şi exterioară, jacuzzi, darts, biliard, saună, băi turceşti şi tunisiene, tratamente cosmetice, împachetări cu alge, masaj cu tot felul de uleiuri aromatice, bistro, bar, restaurant, ping-pong, programe de seară create special pentru turiştii din hotel (fachiri, karaoke, bingo, concurs de dans, iluzionism etc.).

Cei amatori de alcool vor avea ceva probleme, în primul rând pentru că nu prea îl găsiţi decât în restaurante, baruri şi în unele magazine (puţine la număr), iar preţurile sunt destul de mari. De exemplu, bere găseşti mai mult fără alcool, fie simplă, fie cu gust de mango, măr etc. La fel, sunt ceva probleme şi cu ţigările. Dacă nu puteţi renunţa la ele, sfatul meu este să cumpăraţi din duty-free alcool şi ţigări – de pildă o sticlă de whisky costă 15€, pe când în magazinele tunisiene veţi da 70-80€ pentru aceeaşi sticlă. În rest există sucuri de toate felurile, compania Coca-Cola fiind lider de piaţă şi la ei. Puteţi însă să beţi multe sucuri naturale (mie îmi plac foarte mult) - de exemplu un pahar de 250 ml din suc proaspăt de portocale costă maxim 2 dinari, dar eu am băut şi cu 0,7 dinari, deci 1,5 lei. Foarte important: apa de la robinet nu este potabilă, cumpăraţi apa plată!

Port El Kantaoui este o staţiune micuţă, dar cu un farmec aparte, fiind construită în jurul unui port modern care adăposteşte peste 300 de yahturi - un loc cochet, viu colorat şi potrivit pentru plimbare. Foarte aproape de Port El Kantaoui (la doar câţiva km) este Sousse, un oraş frumos. Pentru a ajunge până acolo se pot folosi taxiurile cu încredere.

Fiindcă a venit vorba de asta, am să adaug că în Tunisia se găsesc cam 5 staţiuni importante, în care merită să îţi petreci vacanţa: Yasmin Hamammet, Sousse, Port El Kantaoui, Monastir şi o insulă – Djerba - care se află la mică distanţă de ţărmul mării. Litoralul din Tunisia este mult mai mare în comparaţie cu cel al României noastre – are aproximativ 1300 km. Plajele tunisiene sunt acoperite cu nisip fin, iar marea este de un albastru de nedescris, foarte limpede (în port, de la mal, se puteau vedea peştişorii cum înoată în voie).

Moneda naţională este dinarul tunisian, iar subdiviziunile se numesc milimi (1 dinar are 1000 de milimi). În unele magazine preţul este afişat în milimi şi sunt atâtea zerouri încât trebuie să fii foarte atent să nu te încurci. La plecarea din România am avut euro, pe care i-am schimbat cu uşurinţă în dinari la hotel (case de schimb se găsesc în orice hotel). Un calcul rapid ne-a arătat o rată de schimb de 2 lei pentru 1 dinar. În magazinele mari veţi găsi şi preţuri în euro, deci puteţi plăti fără să schimbaţi.

Economia Tunisiei funcţionează pe baze capitaliste, chiar dacă acest capitalism este adaptat la situaţia lor politică şi geografică. Există mici producători, mici comercianţi, populaţia are drept de proprietate asupra imobilelor (terenuri sau case). De asemenea există şi investiţii străine, mai ales în turism şi mai ales din partea miliardarilor arabi. Se construieşte foarte mult şi destul de repede în staţiunile de la Mediterana, ca şi în celelalte locaţii turistice, mai ales hoteluri şi vile. De altfel, toată ţara este un şantier, pentru ca statul este creditor pentru tunisieni, acordându-le împrumuturi pentru construcţia de locuinţe, urmând ca aceştia să plătească impozite şi taxe pe clădiri la finalizarea locuinţei, dar foarte rar am întâlnit case terminate, aproape deloc... toate aveau lăsate terminaţii de fier-beton pentru încă un etaj, iar in felul acesta se evita impunerea fiscală. Salariul mediu este 180-200 dinari (aproximativ 360-400 lei), dar o mare parte din populaţie câştigă mai puţin de 80 de dinari, iar locuitorii din Sahara chiar nu ştiu cu ce trăiesc.

Tunisia are o infrastructură foarte bună în comparaţie cu România (drumurile lor sunt comparabile cu cele din Ungaria, Austria sau Germania). În Sahara au şosele mai bune decât în orice judeţ din România sau cel puţin faţă de majoritatea şoselelor româneşti.


În general, preţurile sunt mai mici ca la noi, dar ca să ajungi la valorile corecte trebuie să negociezi. În buna tradiţie musulmană, orice este cumpărat din bazar - Medina - trebuie negociat. De obicei pornesc de la un preţ mult mai mare şi coboară cât de jos puteţi să-l aduceţi prin negociere. Nu trebuie să plătiţi niciodată decât preţul cu care vă simţiţi confortabil şi niciodată mai mult de 50% din cât vi se cere iniţial. Una din primele întrebări este de unde sunteţi, iar dacă spuneţi România (sau şi mai bine Bulgaria sau Albania) preţul de pornire se îmbunătăţeşte substanţial. Ca să aveţi un reper în negociere, vizitaţi un magazin cu preţuri fixe şi formaţi-vă o idee despre nivelul de preţuri de acolo. Aşa veţi fi siguri că nu vă păcăliţi.

Ce cred că merită cumpărat de acolo sunt în special produsele lor tradiţionale, cum ar fi:
- ulei de măsline extravirgin, Tunisia fiind a patra producătoare din lume
- produse din piele, pentru că lucrează foarte frumos pielea şi au un preţ bun, cu excepţia celor din piele de cămilă care sunt scumpe
- ceramică tradiţională, foarte frumoasă, dar dificil de transportat, mai ales dacă are dimensiuni mari
- covoare tradiţionale, frumoase şi de excelentă calitate
- cosmetice naturale – săpunuri, geluri de duş şi esenţe de parfum din fel de fel de plante originare
- fructe uscate şi condimente – curmalele uscate din regiunea Tozeur-Nefta sunt cele mai bune se spune…

Feriţi-vă de produsele cu etichetele marilor branduri – sunt de proastă calitate, deşi la prima vedere par ok. În schimb puteţi cumpăra produse LaCoste, au preţuri ceva mai mari, dar sunt originale - probabil în virtutea statutului de fostă colonie franceză primesc marfă autentică.

Ca popor tunisienii sunt primitori, gălăgioşi, puşi pe glume şi comunicativi. In afară de arabă, care este limba oficială, aproape toţi vorbesc franceza, engleza, uneori italiană sau germană şi... mulţi ştiu chiar şi un pic de română! Când am văzut că în 10 minute de plimbare am întâlnit vreo 3 tunisieni, care ne-au vorbit româneşte, am rămas chiar surprinsă. Ştiu câteva cuvinte, pe care de obicei le spun pe nerăsuflate: Hagi, Mutu, Chivu, bună seara, mulţumesc, noapte bună, Ceauşescu, Andreea Marin... sau o întrebare la care îşi răspund singuri: " Ce mai faci? Ce mai faci? - Bine, bine!

Criminalitatea este redusă, poliţia fiind la tot pasul, la fiecare colţ de stradă, la fiecare intersecţie, din 500 în 500 m în staţiuni şi la câţiva km în restul ţării. Cu toate astea se mai întâmplă infracţiuni mărunte, de genul furturilor din buzunare, genţi etc. Este recomandabil să ţineţi toate lucrurile de valoare într-un seif închiriat la hotel (pentru 7 zile costă aproximativ 60 lei),

Am făcut o excursie foarte interesantă la Douz, o localitate considerată „poarta” deşertului Sahara - am dormit o noapte la un hotel numit Sun Palm. Ne-am plimbat cu cămilele prin deşert, cu jeep-ul pe dunele de nisip şi am văzut un lac sărat, din păcate aproape secat. Am mai fost şi într-o oază unde s-au filmat secvenţe din filmul „Pacientul englez” – acolo, în plin deşert exista o cascadă, înconjurată de mulţi palmieri.
Am fost la Matmata, unde s-a filmat "Războiul stelelor", un loc în care încă se mai păstrează decorul din acel film. Am vizitat locuinţele troglodiţilor, făcute sub pământ, precum şi amfiteatrul El Jem, cel mai mare edificiu roman al Tunisiei, care s-a păstrat destul de bine, probabil datorită climei foarte uscate.

Am vizitat şi capitala, Tunis. Acolo am fost la muzeul Bardot, cel mai mare muzeu de mozaicuri, unde am stat destul de mult - dacă nu sunteţi iubitori de mozaicuri poate fi un pic plictisitor. Bineînţeles că am fost şi în bazarul din centrul oraşului, în care o dată intraţi am fost învăluiţi de multitudinea de colori şi arome – nu e de mirare că am reuşit să ne rătăcim şi, cu greu, să găsim drumul înapoi spre autocar.

În Cartagina, Termele lui Antonius m-au impresionat - sunt situate pe malul mării de unde se vede o panoramă de vis asupra Mediteranei. Am mai fost în multe alte locuri – Sidi el Bou Said, Sfax, Kairouan – şi peste tot am văzut locuri minunate şi peisaje care îţi taie răsuflarea (îmi amintesc în mod special un loc care semăna bine cu Marele Canion din America, dar la o scară mult mai mică).

Privind în urmă la această excursie, Tunisia merită vizitată. Dar dacă vreţi să o înţelegeţi bine, secretul stă în a învăţa despre ei ca popor, despre cine sunt şi cum trăiesc, despre istoria lor. Aş putea să povestesc mult mai multe despre aceste locuri, impresiile sunt puternice, dar vă las plăcerea de a descoperi cu proprii ochi farmecul Tunisiei. Tot ce am sa mai spun este că, dacă aş putea, aş pleca chiar mâine acolo ca să mai gust o dată aroma exotică a tărâmurilor tunisiene !

Gabriela